Giumbuslucuri.

Ceasul se foia pe cand noi il ignoram… Eram doi, nu mai multi, si ne ajungea cate o portocala seara, sa mirosim a iarna, si o cafea tare dimineata -un simulacru al existentei active. Caci despre noi nu se putea spune ca traim…Inventam probleme ca sa simtim gustul dezamagirii, ca apoi sa radem de ea si sa ne spunem “prosti suntem, ploaia fierbe pe noi”. Caci da, eram numai noi si ploaia. Noi, ploaia si’un mare labirint numit oras.
Nimic nu ne speria, pentru ca stiam ca o sa ajungem sub patura albastra, imbibata in dragoste si’n saruturi interminabile-asa spuneau ei-.
Orasul era ud…
Prindeam nori ca sa ne intunecam camera… Ne placea intunericul, atunci ne citeam cel mai bine. Tu erai pictat in secvente verzi, eu eram cuprinsa de doruri existentiale. Pic. Pic. Pic, se auzea mereu, si noi credeam ca il auzim pe Dumnezeu…
Unii se nasc ca sa moara. Altii se nasc ca sa astepte. Noi ne’am nascut ca sa ne metamorfozam in fluturi de noapte, care stiu secretele orasului inundat…
Eu m’am nascut ca sa te veghez.