O saison!

Ô saisons, ô châteaux !
Quelle âme est sans défauts ?

J’ai fait la magique étude
Du bonheur, qu’aucun n’élude.

Salut à lui, chaque fois
Que chante le coq gaulois.

Ah ! je n’aurai plus d’envie :
Il s’est chargé de ma vie.

Ce charme a pris âme et corps
Et dispersé les efforts.

Ô saisons, ô châteaux !

L’heure de sa fuite, hélas !
Sera l’heure du trépas.

Ô saisons, ô châteaux !

Arthur Rimbaud

Eu si tu nu mai inseamna noi

Ai simtit vreodata ca ceva te doare atat de tare incat tristetea nu iti incape in corp..si ca simti ca fiecare vena e gata sa explodeze de durere?
Atat de tare incat sa nu poti merge la scoala..sa nu poti infrunta persoanele din jurul tau? Sa simti ca trec zilele si durerea e inca acolo?
In fiecare dimineata cand te trezesti sa ai senzatia ca e un vis din alea teribile din care te trezesti cu greu. Sa.ti dai seama ca nu a fost niciodata real, si ca totul e ca inainte. Sa vrei sa scoti cu un cleste tumoarea dinautrul tau si sa nu poti, s.o simti cum iti sfarama toate visurile si cum iti consuma incet incet orice urma de sclipire.
Si apoi te gandesti ca nu mai are niciun rost s.astepti, ca trebuie sa treci mai departe. Te minti ca poti sa reusesti, ca trebuie. Si chiar iti iese. Si totusi cand iti dai seama ca nu ai cum sa distrugi amintirile, te apuca iar toate starile teribile dinainte?

Dispari!

Ştii ce cred eu? cred că e vremea să-ţi faci bagajele şi să pleci din viaţa mea. dar să pleci departe, unde inima să nu te mai simtă, ochii să nu te mai vadă şi mâinile să nu te mai cuprindă.
Să pleci şi să mă laşi să-mi văd de viaţa mea, pentru că, oricât de ciudat îţi pare, sunt milioane de lucruri pe care am uitat să le fac de când ai venit şi mii de cântece pe care nu le mai ascult şi sute de feluri de mâncare pe care nu le mai gust, plus o grămadă de locuri pe care le-am uitat deja. e vremea să schimb toate acestea şi e vremea să mă întorc în timp, să mă uit în jur şi să găsesc toate lucrurile pe care le aveam şi la care am renunţat ca să fiu numai a ta şi numai pentru tine.
De-acum nu mai lupt cu furtuna, nu mai merg împotriva curenţilor. de-acum e pe terminate totul şi ...stai. Cât de acum e acum şi cât mai e până la sfârşitul adevărat, până la apocalipsa lumii noastre? câte şanse primeşte un muritor ? câte secunde au trecut de când respir acelaşi aer apăsător şi infinit de nepăsător? câte virgule am pus sau câte greşeli am făcut până aici, până în punctul în care îţi zic să pleci?
căci de aici am plecat, de la plecarea ta definitivă şi inevitabilă de lângă mine. poate ai observat stângăcia cu care te rog să pleci, aceeaşi stângăcie ca la primul sărut, aceeaşi pentru care m-ai plăcut, aceeaşi dintotdeauna. aceeaşi eu, alţi noi. Acum pleacă, până nu mă răzgândesc.